Iadul alb.

Iarna pe ulita.
Neah, nu voi fi siropoasa. Nu astazi. Iarna asta grea care intreaga Romanie a indurat-o si multi abia o asteptau, asteptau sa vada ei zapada aia alba cum se asterne in Bucurestiul nostru frumos, in Bucurestiul nostru care acum este plin de zapada fleoscaita si nametii aia albi, extraordinari acum reprezinta un pericol pentru toata lumea.
Iadul alb il numesc eu. Urasc cel mai tare anotimpul asta. E geros, trebuie sa umblii infofolit, trebuie sa ai grija ce iti pui in picioare, altfel risti sa cazi si sa iti rupi o mana, un picior. Si cel mai dragut este pe dedesubtul zapezii este gheata!
E drept, suntem norocosi ca noi avem cele patru anotimpuri, caci sunt alti oameni in alte tari care pentru a vedea un fulg de nea, trebuie sa calatoreasca intr-o alta tara.
Dar nu va bucurati prea tare de zapada noastra, de iarna noastra. Caci odata cu soarele, vor aparea si inundatiile si va fi dezastru in intreaga tara.
Stirea care m-a uimit si dezgustat totodata, a fost cea in care calatorii CFR, care au fost inzapeziti 72 de ore pe drum, cand au ajuns in sfarsit la destinatie, au primit vestea cum ca ei ar trebui sa plateasca pentru toate serviciile de care au avut parte in cele 72 h. Uimitor.


Dar, traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul.

Dor de adolescenta.

Ma gandesc cu dor uneori la vremurile in care timpul nu insemna mare lucru. Imi amintesc nu neaparat cu drag, de scoala generala, liceu. Cat de simple erau lucrurile. Nu aveai prea multe ganduri, prea mult stres, prea multe batai de cap.
Imi amintesc acum, cat de mult imi doream sa treaca perioada aceea. Cat de mult imi doream sa ma maturizez si sa intru in randul "oamenilor mari". Acum parca as da timpul inapoi. Si nu pentru ca au fost cei mai frumosi ani, pentru ca n-au fost, ci pentru ca acum realizez ce inseamna a fi "om mare". Ce mult trebuie sa te zbati ca sa realizezi ceva in viata asta, pentru a deveni cineva, pentru a te face remarcat, pentru a avea minimul de confort si cel putin un nivel de trai mediu.
Nu am crezut ca mai voi "auzi" zicand asa vreodata. Cand eram in liceu ziceam ca niciodata nu imi va parea rau despre vremea trecuta. Dar iata-ma. Si inca cat mi-as dori sa fiu un om fara griji si preocupari materiale.
Si ma uit pe strada, ma uit la copii. Nu se mai joaca cum o faceam noi odata, nu mai au preocuparile care au fost. Acum incepand cu varsta de 10 ani (daca nu mai devreme)vorbesc despre sex, prieteni, iubiti, intalniri. 

Fiti copiii de altadata. Nu lasati ca anii sa va incetoseze gandirea si preocuparile. Zambiti. Fiti fericiti. Fiti optimisti si pastrati-va copilul din voi in suflet, chiar daca anii trec.



Copiii nu mai vor sa fie ce sunt, adulti vor sa fie ce-au fost.

De jur imprejur.

A crezut cineva vreodata ca nu mai rezista presiunilor asupra carora este supus? Sa fie stresat din toate partile, sa fie bombardat cu informatii inutile, sa fie sacait si zapacit de rautatile si ignorantele celor din jur?

Ma uit in jurul meu si pe zi ce trece raman stupefiata. Oameni pe care ii credeam ca sunt prieteni, se dovedesc a fi dusmani, oameni care devin rai peste noapte ( sau pur si simplu isi arata adevarata fata cu intarziere ), oameni care nu mai cunosc “luminita de la capatul tunelului”, barbati care cad in depresii si femei care ajung sa practice o meserie veche.

A crezut cineva vreodata ca lumea ar putea fi mai buna, daca nu ne-am mai uita in ograda altuia? Daca ne-am bucura fiecare de micile insemnatati?

Ma uit in jur si vad in Romania dramaturgie, tragedie, esecuri si multi alti factori negativi, care de fapt ne definesc.

Noi intotdeauna am fost mai dramatici, am avut acea doza de nebunie si suntem necizelati,  noi chiar daca iesim in strada, sa facem o un protest, o manifestatie, ajungem sa o incheiem cu o hora si un cantec din folclor. NU e normal. Noi nu stim sa ne exprimam dorintele. Noi stim doar sa fim de rasul lumii. Noi nu traim in democratie, suntem inca condusi de comunism, si cand spun asta, nu ma refer la conducerile din Parlament, Guvern samd, cat ma refer ca atunci cand Ceausescu a fost la putere, cand a indoctrinat oamenii, i-a indoctrinat pe viata. Oamenii de rand sunt inca cu o gandire comunista. De aici nemultumirile, neplacerile si rautatile. Devine genetic.

Si de ce dramatici?  Avem tendinta sa credem intotdeauna c ace se intampla la noi e cel mai rau. Avem tendinta de a exagera, avem tendinta de a crea conflicte puternice si complexe, in care romanul imbina tragedia cu elemente comice.

Si ma uit de jur imprejur, si ma-ntreb… Oare cand ne revenim? Ca societate, noi ca oameni, cu tipurile noastre inselatoare de a fi, cand o sa putem face si sa fim ceea ce dorim cu adevarat?

Astept cu nerabdare ziua in care nu imi va mai fi sila sa ma uit in jurul meu.