Am ajuns iarasi aici. Acelasi loc care imi ramane fidel, pe care mereu il dau uitarii cu lunile, dar ma asteapta in tacere. In ultimele doua luni m-am tot gandit la o noua postare, pentru ca gandurile mele devin tot mai intortocheate si au nevoie sa fie asternute. Daca m-ar intreba cineva de ce renunt mereu la "puterea cuvantului" n-as sti sa ii dau o explicatie... Las in urma. De fapt, ma pot caracteriza ca  persoana delasatoare, ca sa pot sa ofer si scuza.
Dar destul cu introducerea si scuzele de rigoare pentru absentarea indelungata.
A trecut un an si opt luni de la ultima postare. Cu o oarecare aproximatie. Ma uit in urma lunilor, uneori cu regret, cu amaraciune, alteori cu indiferenta, alteori cu dor. Citesc fiecare blog cu si despre dragoste, uneori pur si simplu sorb cuvintele si mi-as dori sa fiu eu persoana care le traieste. Ajung la concluzia ca nu mai exista dragoste, exista basme. Basm in care tu alegi daca sa crezi sau nu in el. Depinde de noi ce rol alegem sa jucam in poveste.
Dar exista dezamagirea. Citesc comentariile tuturor persoanelor si observ ca toti (cu o marja de 1-2 fericiti) au trait dezamagiri. Ce s-a intamplat cu noi, oamenii de azi? Am uitat sa iubim, sa ne mai daruim. Ne-am pierdut pe drum, dupa cum ar spune o persoana draga mie.
Personal ma pot declara cu mana pe inima o persoana dependenta de dragoste, o persoana care se topeste de dorul unei relatii reale, care adora stabilitatea si viata in doi.
Observ insa ca odata cu timpul si incercarile oamenilor de a avea o relatie, ajung persoane dificile, egoiste. Si gresesc adeseori, insa e omeneasca greseala, parca asa se spunea odata. Greselile se fac oare se fac din teama de implicare, de realitate, de durere?  Sau o fi doar o modalitate de aparare?