Cantec pentru suflet

In zilele care au trecut m-am simtit mai singura ca oricand. Nu stiu cum sa fac si ce sa fac sa ma regasesc. De fapt stiu. Pentru asta am inceput sa scriu. Pentru a ma regasi si pentru a-mi elibera gandurile. Pentru a putea sa scap de poverile care ma apasa, sa spun tuturor ce nu am spus nimanui. Este ciudat sentimentul din timpul zilei, in care totul este indiferent, in care parca nimic nu s-a intamplat. Si este suparator de apasator sentimentul de singuratate pe care il resimt dimineata sau seara, cand ajung acasa de la lucru si n-am cui sa ii spun doua cuvinte. Si nu cuiva, oricui. Cuiva, jumatatii mele.
Ce parere aveti voi despre "jumatatea ta"? Eu ajung la o concluzie: cred cu tarie ca fiecare dintre relatiile incepute, indiferent de statusul actual, a fost la momentul respectiv jumatatea ta. Atata timp cat ti-ai impartit idealurile cu ea/el, te-ai imaginat alaturi o viata, ti-ai imaginat o familie, v-ati vazut viitorul impreuna, v-ati facut planuri si nu conteaza ca nu au fost duse la capat, nu conteaza ca nici n-au inceput pentru unele, la momentul ala a fost jumatatatea ta.
Reciteam prima parte a scrierii mele. Si de fapt ma imbarbatez (fi barbata Zoe!) si imi zic, nu s-a intamplat nimic oricum! Este doar o perioada nefasta a vietii mele. Redevin rationala si-mi las inima deoparte. Destul cu parerile de rau, destul cu plansul de mila! A fost, bine ca nu va mai fi! Ca altfel de era, nu se termina! De bine ce a fost, d-aia s-a sfarsit!
Sunt doar Sarbatorile, care ma fac nostalgica, care ma fac sa nu ma suport singura, care ma fac sa-mi doresc atat de tare acel cineva langa mine. Care m-au facut sa il doresc pe el! Si la ce folos?! Oricum n-a stiut ce sa-mi ofere, n-a stiut sa fie barbat! Pentru ca e un copil, in haine de baiat, in care se da barbat...
Aveti grija ce asteptari aveti de la persoana de langa voi. Ascultati-va primul instinct intotdeauna. Maine voi scrie ceva legat de instincte, doua povesti care sunt cat se poate de adevarate. Daca asteptarile si standardele voastre sunt prea inalte, s-ar putea sa depaseasca persoana de langa voi. Va veti da seama imediat de asta. Pentru ca in mod cert nu va functiona, relatia nu va trece la un alt nivel!

Scrisoare catre el.

In ultima perioada m-am simtit trista. Am simtit ca nu mai sunt eu, ca sunt mereu nervoasa, agitata. Ma uit la oamenii din jurul meu si unii par sa piarda mai mult decat mine. Insa cum de am ajuns sa ma simt mai rau ca ei? Mai nemultumita ca toti? Cred ca asa se poate traduce nefericirea.
Nefericirea din pacate ti se citeste pe chip, in atingeri, in vorbe. Numai oamenii miselesti reusesc sa isi ascunda sentimentele, reusesc sa para altfel decat sunt. Unii i-ar caracteriza puternici. Pentru mine sunt doar oameni slabi care nu fac decat sa-si reprime sentimentele.
In interiorul meu se da o lupta. Stiu ca am pierdut mai multe lupte, mai multe scene. Dar astept sa castig razboiul. Astept sa zambesc iar la o persoana, care sa merite. Pana atunci ma voi gandi cu regret poate, la ce am pierdut. Sau la ce am lasat in urma.
Nefericita cu el, nefericita fara el. Nu mai stie nimeni cum e mai bine. Poate n-a fost marea mea iubire, insa a fost in mod cert marea mea drama, peste care voi trece cu greu. Imi voi aminti mereu primele intalniri, in care m-a pacalit cu zambetul lui, in care m-a ametit cu vorbele si atingerile lui gingase. N-am sa mint niciodata. N-am sa spun ca n-am suferit dupa amintirile frumoase petrecute cu el. A fost poate jumatatea mea, care ma simtea in miez de noapte de la departare. N-am sa inteleg  niciodata unde s-a dus persoana de atunci, ce l-a facut sa fie ce e azi. Nu vreau sa inteleg de unde a venit transformarea asta. Stiu cumva ca  tot din cauza mea. Am fost imposibila in unele momente, indiferenta si rece, am fost cum nu se putea de geloasa si nu am avut incredere in cuvintele lui. L-am privit cu ochi rai.
Cand ma gandesc la el, ma strange stomacul si gandurile mi se blocheaza. N-am sa mint, l-am iubit si-l mai iubesc.

N-am sa uit niciodata cum am plans ca doi copii in masina pe melodia noastra, cand ne-am despartit.  M-am intors zile la rand in locul in care ne-am despartit. Cumva cred ca il asteptam. Il cautam cu privrea. M-am dus dimineata, seara, am ratacit noptile pe strazile pustii ale orasului. Orice doar sa il pot uita, sa imi pierd urma durerii. Ne-am pierdut pe noi...
Daca iubiti pe cineva, nu va jucati. Nu fiti rai, nu fiti indiferenti. Veti avea de suferit. Iubeste cu toata inima, iubeste de parca ar fi prima data...  Ofera-i inima ta, doar asa vei simti fericirea. Cand esti iubit si iubesti, esti ca un diamant slefuit, stralucesti! Acum stralucirea mea s-a dus...

http://www.youtube.com/watch?v=J5pECaW-VMI
 

Am ajuns iarasi aici. Acelasi loc care imi ramane fidel, pe care mereu il dau uitarii cu lunile, dar ma asteapta in tacere. In ultimele doua luni m-am tot gandit la o noua postare, pentru ca gandurile mele devin tot mai intortocheate si au nevoie sa fie asternute. Daca m-ar intreba cineva de ce renunt mereu la "puterea cuvantului" n-as sti sa ii dau o explicatie... Las in urma. De fapt, ma pot caracteriza ca  persoana delasatoare, ca sa pot sa ofer si scuza.
Dar destul cu introducerea si scuzele de rigoare pentru absentarea indelungata.
A trecut un an si opt luni de la ultima postare. Cu o oarecare aproximatie. Ma uit in urma lunilor, uneori cu regret, cu amaraciune, alteori cu indiferenta, alteori cu dor. Citesc fiecare blog cu si despre dragoste, uneori pur si simplu sorb cuvintele si mi-as dori sa fiu eu persoana care le traieste. Ajung la concluzia ca nu mai exista dragoste, exista basme. Basm in care tu alegi daca sa crezi sau nu in el. Depinde de noi ce rol alegem sa jucam in poveste.
Dar exista dezamagirea. Citesc comentariile tuturor persoanelor si observ ca toti (cu o marja de 1-2 fericiti) au trait dezamagiri. Ce s-a intamplat cu noi, oamenii de azi? Am uitat sa iubim, sa ne mai daruim. Ne-am pierdut pe drum, dupa cum ar spune o persoana draga mie.
Personal ma pot declara cu mana pe inima o persoana dependenta de dragoste, o persoana care se topeste de dorul unei relatii reale, care adora stabilitatea si viata in doi.
Observ insa ca odata cu timpul si incercarile oamenilor de a avea o relatie, ajung persoane dificile, egoiste. Si gresesc adeseori, insa e omeneasca greseala, parca asa se spunea odata. Greselile se fac oare se fac din teama de implicare, de realitate, de durere?  Sau o fi doar o modalitate de aparare?