De jur imprejur.

A crezut cineva vreodata ca nu mai rezista presiunilor asupra carora este supus? Sa fie stresat din toate partile, sa fie bombardat cu informatii inutile, sa fie sacait si zapacit de rautatile si ignorantele celor din jur?

Ma uit in jurul meu si pe zi ce trece raman stupefiata. Oameni pe care ii credeam ca sunt prieteni, se dovedesc a fi dusmani, oameni care devin rai peste noapte ( sau pur si simplu isi arata adevarata fata cu intarziere ), oameni care nu mai cunosc “luminita de la capatul tunelului”, barbati care cad in depresii si femei care ajung sa practice o meserie veche.

A crezut cineva vreodata ca lumea ar putea fi mai buna, daca nu ne-am mai uita in ograda altuia? Daca ne-am bucura fiecare de micile insemnatati?

Ma uit in jur si vad in Romania dramaturgie, tragedie, esecuri si multi alti factori negativi, care de fapt ne definesc.

Noi intotdeauna am fost mai dramatici, am avut acea doza de nebunie si suntem necizelati,  noi chiar daca iesim in strada, sa facem o un protest, o manifestatie, ajungem sa o incheiem cu o hora si un cantec din folclor. NU e normal. Noi nu stim sa ne exprimam dorintele. Noi stim doar sa fim de rasul lumii. Noi nu traim in democratie, suntem inca condusi de comunism, si cand spun asta, nu ma refer la conducerile din Parlament, Guvern samd, cat ma refer ca atunci cand Ceausescu a fost la putere, cand a indoctrinat oamenii, i-a indoctrinat pe viata. Oamenii de rand sunt inca cu o gandire comunista. De aici nemultumirile, neplacerile si rautatile. Devine genetic.

Si de ce dramatici?  Avem tendinta sa credem intotdeauna c ace se intampla la noi e cel mai rau. Avem tendinta de a exagera, avem tendinta de a crea conflicte puternice si complexe, in care romanul imbina tragedia cu elemente comice.

Si ma uit de jur imprejur, si ma-ntreb… Oare cand ne revenim? Ca societate, noi ca oameni, cu tipurile noastre inselatoare de a fi, cand o sa putem face si sa fim ceea ce dorim cu adevarat?

Astept cu nerabdare ziua in care nu imi va mai fi sila sa ma uit in jurul meu.